vineri, 12 decembrie 2008

Al cui esti tu, ma?



Amintiri despre viitor:
criza din 1929-1933


Andrei Crăciun si Vlad Stoicescu (EVZ)
Vineri, 12 Decembrie 2008

EVZ recompune, din presa interbelică, marile falimente, căderile bursiere şi dramele produse de Marea Recesiune dintre 1929 şi 1933.
În propoziţii scurte şi realităţi-telex, România sfârşitului de 2008 propune un personaj principal, Theodor Stolojan, premierul visat al coaliţiei PSD-PDL, şi pericolul care dă târcoale României: criza. Alianţa neconvenţională şi aproape imposibilă dintre partidele mai sus-amintite este explicată în termenii unei nevoi urgente de stabilitate, care să producă soluţiile necesare gestionării dezastrului economic care se prefigurează.
Contextul e nou. Mecanismele şi posibilele efecte ale tumultului financiar pot fi însă întâlnite, fie şi parţial, în istoria recentă a României. Se întâmpla acum aproape opt decenii - Marea Recesiune. EVZ şi-a propus să recompună, din presa interbelică, tabloul perioadei 1929-1933, pentru a înţelege ceva dintr-un trecut care pare să nu mai treacă. Şi care face scenariile viitorului într-o Românie a alianţelor surprinzătoare şi a unei vieţi mereu trăite în spiritul lui „ne-om descurca“. Demersul EVZ s-ar putea constitui într-un inventar al lucrurilor de evitat pe timp de criză şi, totodată, într-un tablou al provocărilor cărora să le facă faţă guvernul care se naşte, prin cezariană, în aceste zile.
1929: „octombrie negru“
Şi în Marea Recesiune a secolului trecut lucrurile stăteau la fel ca acum: autorităţile abordau patetic şi neprofesionist criza. Cu câteva luni înainte, economia „duduia“, iar cu câteva luni după eram în colaps, băncile făceau apeluri disperate întru sprijinirea fragilului leu, profesorii stăteau din grevă în grevă, iar mai periculos părea „iredentismul maghiar“. Sinucigaşii perioadei, „jenaţi financiar“, se duceau pe lumea cealaltă lăsând în urmă datorii şi implorând iertarea băncilor creditoare.
În 1929, la finele unui deceniu de aur care estompase memoria macabră a Primului Război Mondial, criza a lovit din plin „România dodoloaţă“. Bursele s-au prăbuşit, marile companii au început să se clatine din temelii, iar „şomajul“ a devenit, dintr-un simplu cuvânt, o realitate cotidiană alarmantă. Niciodată n-a părut mai evidentă prăvălirea citadelei capitaliste decât în lunile şi în anii care au urmat acelui „octombrie negru“ din 1929.
Au trecut aproape opt decenii de atunci, România bate la porţile unei noi crize economice de proporţii, iar comedia şi tragedia încă alcătuiesc aluatul din care ţara îşi prepară soluţiile anticriză.
Criza, mereu prea departe
Wall Streetul se prăbuşeşte prima dată pe 24 octombrie 1929. La Bucureşti, veştile ajung însă mai greu. Era internetului nu transformase încă miile de kilometri în secunde-distanţă. Trei zile mai târziu, cel mai mare ziar românesc al epocii, „Universul“, dedică, în fine, o „casetă“ evenimentului: „La Bursa de efecte din New-York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane acţiuni. Şedinţa a decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“.
Nici „Dimineaţa“, ziarul stângii politice, nu se grăbeşte foarte tare. Abia pe 1 noiembrie titrează pe prima pagină: „Crahul catastrofal de la Bursa din New-York“, descriind pe larg haosul de pe piaţa bursieră americană.
Când vine vorba de România, optimismul e în floare. Criza e mereu „a lor“, a celorlalţi, mereu în altă parte: „În general, bilanţul Băncii Naţionale arată că situaţia economică a început să se îndrepte în mod foarte temeinic şi îndreptăţeşte speranţa ca, pe măsură ce se va valorifica noua recoltă, îmbunătăţirea să se accentueze“.
Mai mult, pe 7 noiembrie, se desfăşoară, la Bucureşti, Adunarea generală extraordinară a Uniunii Industriaşilor. Despre criză şi posibilele sale efecte? Nicio vorbă. România îşi trăia încă iluziile departe de un tăvălug financiar ce avea să „muşte“, cu forţă şi pe neaşteptate, câteva luni mai târziu.
„Băncile sunt Dumnezeu“
Starea de „dulce visare“ caracteriza şi vârfurile eşalonului politic românesc. Pe 10 noiembrie 1929, Ion Mihalache, la acea vreme ministru al agriculturii, publica în „Universul“ o „Scrisoare către plugari“, în care sfătuia agricultorul român să se arunce în braţele băncilor: „Agricultura nu se mai face azi numai cu «oasele». Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. «Credit, organizare şi educaţie» sunt «Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh» al agriculturii române“. Un altfel de a spune că „Băncile sunt Dumnezeu“.
Prognozata modernizare a agriculturii dădea şi tonul reclamelor din paginile ziarelor româneşti. Iată, de pildă, un promo din „Universul“: „Calul este un animal răbdător şi iubit de toţi. El nu mai este însă la înălţimea cerinţelor moderne. Vechile prejudecăţi nu trebuie să continue. De ce nu v-aţi adresa Agentului Ford celui mai apropiat, cerându-i să vă dovedească foloasele şi economia pe cari le veţi putea realiza în comerţul Dvs. cu ajutorul unei camionete noi Ford. Acum este timpul pentru cercetarea acestei probleme, deoarece iarna vine cu paşi mari şi iarna în România este nu numai aspră, dar şi piedica cea mai de seamă în calea transporturilor cu cai“. Recesiunea venea însă cu paşi de gigant.
Oltenii şi dolarii falşi
Efectele crizei şi începutul recesiunii teribile care avea să afecteze România până la mijlocul anilor ’30 începeau să producă primii „descurcăreţi“. România profundă a avut în permanenţă anticorpii necesari pentru a dezlega iţele situaţiilor complicate: „De câtva timp s-a constatat că circulă în ţară noi bancnote false de 1.000 lei din seria celor falsificate în comuna Băileşti (Dolj). Bancnota se poate cunoaşte după hârtie, care este inferioară şi fără lustru. Culoarea bancnotei este închisă, iar filigramele nu sunt reuşite“.
Comedia nu se opreşte însă aici, căci în România începuseră să circule şi dolari falşi: „Tezaurul din Washington a înştiinţat poliţia Capitalei că s-au falsificat bancnote de 10 şi 20 dolari ai Băncii «Federal Reserve» din Missouri, seria 1928. Portretul lui Jackson, secretarul tezaurului, este imperfect“.


(...)


SINUCIDERI DIN JENĂ FINANCIARĂ
„Cer iertare băncei creditoare...“
Cronica sinuciderilor la români pe vreme de criză rămâne în acelaşi registru specific naţional: tragicomedia. Pe 3 februarie 1930, „Universul“ scria:
„Marele comerciant angrosist din Capitală, Jean Eschenasy, s-a sinucis. În strada Gabroveni 4, el avea un mare magazin de manufactură. În ultimul timp ajunsese într-o mare jenă financiară, din care cauză se neurastenizase. Ieri-dimineaţă a plecat foarte abă- tut de acasă şi a spus fiului său că nu va veni la masă. La prăvălie a stat până la ora 1, când a plecat odată cu întreg personalul. Eschenasy avea însă o altă cheie şi după câtva timp s-a înapoiat în prăvălie şi s-a spânzurat. În buzunarul hainei sinucigaşului s-a găsit o scrisoare cu următorul conţinut: «Mă simt incapabil să mai rezist. Văd ruina mea şi a familiei mele. Cer iertare familiei, băncei creditoare şi celorlalţi creditori ai mei»“.
Pe 28 februarie ’30, altă tragedie subliniată în „Universul“: „Altă victimă a crizei financiare, marele comerciant Pandele Brătulescu şi-a pus capăt zilelor. (...) Afaceristul era descoperit cu 25 de milioane. În ultimul timp era foarte abătut şi din cauză că i s-a aplicat o amendă de 200 mii lei, în conformitate cu legea“.
Năsturel şi Conservatorul
Pe 2 martie 1930, alt necaz: „Ieri, s-a sinucis pe o alee din faţa Ştrandului de la şosea inginerul Dumitru Năsturel, de 46 de ani, trăgându-şi două gloanţe de revolver în tâmpla dreaptă. Asupra cadavrului s-au găsit două scrisori, una adresată fratelui şi sorei sale, iar a doua soţiei sale. Dela frate şi soră îşi ia rămas bun, arătând ca motiv al sinuciderii jena financiară. Scrisoarea adresată soţiei este mai detaliată. O roagă să-l ierte pentru gestul ce-l face şi o povăţuieşte să nu se descurajeze şi să continue a urma Conservatorul“.
Scuze faţă de societatea de înmormântări
Pe 4 martie: „D.H.L. Grossman, mare petrolist ploieştean, a încercat să se sinucidă astăseară, bând 500 gr. spirt în care dizolvase câteva pastile. Cauza acestei încercări disperate este situaţia financiară critică în care se găsea, provocată de ultimele scăderi de preţuri ale ţiţeiului. Dealtfel, era şi bolnav“.
Pe 18 iulie 1933, absurdul perioadei atinge nivelul maxim: „Răpus de mizerie şi urmărit de creditori, un bătrân comerciant din Ploeşti şi-a pus capăt zilelor. Anghel Goldstein a lăsat în urma sa trei scrisori. Una, adresată primului procurer, în care îşi explică fapta, rugând să nu i se facă autopsia. A doua, adresată societăţii Sacre de înmormântări, în care îşi cere scuze pentru deranjul ce îl produce, rugându-i să-l înmormânteze la un loc mai bun. A treia, adresată proprietăresei, nu a fost încă deschisă, destinatara nefiind în localitate. Anghel Goldstein venise în Ploieşti din Focşani la câţiva ani după război şi a deschis un mare magazin în plin centrul oraşului. Din cauza crizei care bântuie cu atâta furie, Goldstein a căzut în faliment. El nu s-a dat uşor învins, ci timp de aproape trei ani a luptat cu necazurile, încercând să se refacă. A fost însă imposibil. În ultimul timp, nefericitul bătrân a intrat ca vânzător la un magazin de manufactură, unde era mulţumit că-şi putea câştiga existenţa. Un creditor din Bucureşti însă, auzind că are o leafă, i-a făcut poprire pe ea, iar patronii magazinului la care funcţiona, ferindu-se de neplăceri, l-au concediat din serviciu. Ajuns pe drumuri, a pierdut orice speranţă şi a recurs la funestul gest al sinuciderii“.

"Marele comerciant angrosist din Capitală, Jean Eschenasy, s-a sinucis (...). În ultimul timp ajunsese într-o mare jenă financiară, din care cauză se neurastenizase."
„Universul“, 3 februarie 1930
Articol integral in EVZ. Bravo, baieti, exceptional articol!

Niciun comentariu: